„Pe cînd şedeam noi în Mănăstirea lui Arselan, iată într-o zi un arici mare şi-a adus puiul mic pe care-l ducea în gură, căci era orb, şi l-a pus la picioarele bătrînului. Cînd a văzut cuviosul că era orb, s-a aplecat la pămînt şi făcînd tină a uns ochii lui şi îndată a văzut. Şi apropiindu-se mama ariciului a sărutat urmele bătrînului şi, luîndu-şi copilul pe care-l aduse, a plecat săltînd.
A doua zi, însă, iată mama ariciului aduce bătrînului în gura ei o varză mare trăgînd-o cu mare greutate şi, surîzînd, cuviosul îi zice: „De unde ai adus-o? Desigur ai furat-o din grădinile părinţilor, eu însă nu mănînc lucruri furate. Du-te şi pune-o de unde ai furat-o”.
Şi ruşinîndu-se, animalul a luat varza şi a dus-o în grădina de unde o luase”.
Sursa: Patericul Sinaitic, Dimitrios G. Tsamis, Traducere Preot Profesor Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 128
Tinerii Crestin Ortodocsi 
31 martie 2011 at 15:53
ce interesant este să vorbeşti despre modul cum se exprimă recunoştinţa… unii nici măcar n-o materializează, iar acum se vorbeşte despre ceva mult mai profund – că nu se poate să fii recunoscător din ograda altuia, ci doar din ce ai tu. dar ce-ar fi putut da ariciul? un ţep? 🙂
şi când te gândeşti că noi toţi suntem nişte arici care nu avem ce să-I dăm lui Dumnezeu pentru a-I mulţumi… în afară de inima noastră, evident!